Voci
Mărturii
Experiențe reale, împărtășite anonim, despre viața cu prosopagnozie în România. Publicate cu acordul autorilor.
Am crezut toată viața că sunt doar neatentă sau nerespectuoasă. Să aflu că există un nume pentru ce trăiesc a fost o eliberare imensă. Nu mă mai simt vinovată când nu recunosc pe cineva.
Fiul meu părea timid la grădiniță. De fapt, îl căuta pe educatorul preferat prin voce, nu prin chip. Când educatoarea și-a tuns părul, el a plâns o săptămână.
Ca profesor la un liceu de 900 de elevi, mi-a luat un an întreg să înțeleg de ce nu-mi rețin studenții. Acum îi identific după banca în care stau și după haine.
În fotografii de familie nu mă recunosc dacă sunt copil. Fetița din pozele acelea este o străină pentru mine. Îmi place asta, într-un fel — e ca și cum aș avea două vieți.